Consultaţia nu a fost ca la un medic obişnuit. Am intrat în cabinet, eu şi sotul meu ne-am aşezat pe scaune, iar Adi a rămas în picioare şi a început să exploreze. Era imposibil să se abţină întrucât în camera respectivă erau plasate strategic fel şi fel de obiecte, în principiu jucării.
Pentru prima oară, în acea cameră l-am auzit pe Adi răspunzând la întrebarea medicului cum te cheamă? Avea 2 ani şi 11 luni. Nu ştiam că ştie să raspundă la această întrebare şi atunci a fost momentul când am aflat. M-am bucurat nespus de tare!
De fapt, dacă ar fi să răspund care este unul din obstacolele cele mai mari pe care le-am înâmpinat, în depăşirea formei de autism a lui Adi, a fost incapacitatea/refuzul de a răspunde la întrebările care i se pun. Cel mai mult mă temeam să nu ajungă să-l doară ceva şi când îl voi intreba ce îl doare nu o să ştie/poată să-mi spună ce. Am fost norocoşi, totuşi... Pe de o parte, pentru că nu a fost un copil bolnăvicios, pe de altă parte pentru că atunci când l-a durut ceva a găsit el o metodă nonverbală să ne arate ce îl doare.
Dar să revenim... Medicul specialist ne-a adresat fel şi fel de întrebări. Întrebări pe care le aveam deja în minte, din toate cercetările făcute anterior pe net.
Ne-a întrebat despre stereotipiile de comportament - Adi avea câteva şi încă mai are. Când mă gândesc la stereotipiile lui Adi mă gândesc la acele activităţi care îi plac foarte mult şi pe care le repetă de foarte multe ori. Adi nu a avut niciodată stereotipii, nu într-un mod vizibil, evident.
Ne-a întrebat despre îndărătnicia lui la nou - Adi a fost şi este un copil îndărătnic. Trebuie să-l obligi să te lase să-i arăţi ceva şi de îndată ce descoperă că ceea ce îi arăţi este interesant, îşi însuşeşte acel lucru şi îl repetă obsesiv până la epuizare. Aşa a învăţat numerele şi alfabetul, dar aceasta este o altă poveste.
Ne-a întrebat despre limbajul lui şi despre numărul de cuvinte pe care îl ştia. La momentul respectiv nu cred că ştia mai mult de 30 de cuvinte. În timp ce vorbeam, el se juca şi dânsa îl observa.
Medicul ne-a atras atenţia cum Adi se coboară cu corpul la nivelul maşinii şi se joacă cu ea ca şi când s-ar transpune în realitatea aceea miniaturală. Avea dreptate, asa făcea.
Mai târziu am citit că această activitate este o autostimulare, de care are nevoie creierul său, ca să se rupă un pic din realitatea noastră normală. Şi adulţii au astfel de activităţi, de autostimulare, dar ele sunt interpretate diferit. Poveste de zis tot în viitor.
Tot mai târziu am aflat că ideal este să-l încurajăm să se ridice şi să se joace cu maşinile, stând în fund, ca şi copiii normali. Şi acum mai face acest lucru, dar îl las, nu-l deranjez. Durează 2-3 minute. Am citit altundeva că aceste momente de autostimulare sunt recompensele sale pentru munca depusă în rest, în vederea însuşirii modurilor normale de comportament. M-am hotărât să nu i le iau.
Chiar şi acum când scriu mă doare... El nu poate să funcţioneze aşa cum s-a născut, pentru că e ca şi când ar trăi o viaţă într-o lume în care se vorbeşte o limbă, în timp ce el vorbeşte cu totul alta. Noi, normalii, nu-i putem desluşi limba lui, dar trebuie să facem ca el să şi-o însuşească pe a noastră.
E ca şi cum eu, o româncă, mă mut în China de mâine şi nu am cu mine niciun dicţionar, niciun translator, care să-mi traducă sau să-mi explice ce se întâmplă în jurul meu. Cu toate acestea, ca să reuşesc să-mi asigur traiul trebuie să învăţ limba chineză. Cum vi se pare scenariul? Greu? Imposibil? Cam aşa e şi cu copiii cu TSA (tulburare de spectru autist), dar de cinci ori mai greu.
Dar să revenim... Adi explora cabinetul, găsise jucăriile, le analizase, apoi a trecut la birou. Acolo i-a atras atenţia un mănunchi de chei. Îmi amintesc că la un moment dat medicul i-a luat cheile şi i le-a aruncat înapoi şi instinctul lui a fost să le prindă, dar nu le-a prins. A încercat apoi cu o revista, pe care de asemenea a avut instinctul să o prindă, dar nu a reuşit. Nici acum nu e foarte bun la prins lucruri aruncate în viteză, dar are bunăvoinţă şi se străduieşte să se perfecţioneze. Medicul ne-a spus că e un semn bun că face acest lucru. E bine că întinde mâinile să prindă lucruri. Tot un semn bun ne-a spus că este şi echolalia. Ne-a spus că dacă şi-a însuşit propriul limbaj, va învăţa şi să vorbească. A avut dreptate!
Discuţia a durat aproximativ 30 de minute şi s-a finalizat cu un diagnostic... Acesta e şi motivul pentru care ne dusesem. Diagnosticul a fost elemente autiste. Părea o veste bună şi, acum că mă uit în urmă, realizez că DA, a fost o veste bună. Atunci însă, s-a cutremurat pământul. Nu avea o relevanţă prea mare cuvântul "elemente" atâta timp cât a fost pus alături de "autiste".
Ne-am hotărât să aflăm şi o a doua părere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu